O poveste buna este una care deja s-a intamplat si care nu mai face parte din izvorul continuu al prezentului.

Un moment de chin impresioneaza odata ce s-a intamplat. De exemplu, oricine vrea sa auda povestea unui fost dependent de droguri, dar nimeni nu vrea sa o auda pe cea a unui actual dependent care vrea sa se lase. 

Nimeni nu vrea sa afle de agonia ta decat dupa ce a avut loc, dupa ce s-au linistit apele. 

Deseori, partea cea mai interesanta a unui discurs consta in relatarea modului in care protagonistul a trecut peste momentele grele, ci nu in faptul ca el mai traieste si azi, si are problemele sale in continuare, doar ca sunt diferite.

Noi vrem sa glorificam oamenii. Dorim sa ii impregnam in memorie in forma lor eroica, pura, vrem sa uitam ca sunt oameni. Acei eroi sunt niste proiectii ale aspiratiei noastre catre perfectiune. Si refuzam sa credem ca si ei sunt oameni, ca noi, pentru ca scuzele pentru care nu ne ridicam sa facem si noi acelasi lucru pe care l-au facut si ei nu mai sunt valabile.

Refuzam sa credem ca acel erou e om si ca viata ii merge mai departe. Noi vrem sa il imortalizam in acele momente eroice si gata. Nu ne intereseaza momentele in care a injurat, a plans, a ras. Noi vrem momentele in care a invins, si le vrem atarnate pe perete, si vrem sa ne uitam la ele in fiecare moment in care noi ne simtim inferiori. In loc sa mergem si sa ii inlocuim pe acei eroi, sa devenim ei, noi ne complacem si ne spunem ca deja nu mai este loc de alti eroi. Ca totul s-a descoperit macar o data. Ca e prea tarziu, sau e prea devreme. Ca deja este cineva in acel tablou, ce rost mai are sa incercam sa il ocupam si noi?

Si uite asa trece fiecare zi, asa ne mintim fara rusine. 

Si poate ca la sfarsitul vietii, ne trezim. Unii sunt norocosi si o fac mai repede, dar sunt si putini. Insa majoritatea simt aceste revelatii atunci cand isi vad viata in fata ochilor. 

Cine a spus ca moartea e linistita mereu la batranete? Majoritatea mortilor sunt agitate, pentru ca victima se mai zbate sa faca ceva atunci cand o coplesesc toate regretele. Insa oricat s-ar zbate, e inutil. Si e un sentiment frustrant, ca atunci cand vezi un abuz si stii ca nu poti ridica un deget, dar inauntrul tau arzi si vrei sa lupti. Si de ce? Pentru ca pentru tot restul vietii ai crezut ca mai ai timp si ai uitat ca ceasul bate. Pe cine ai pacalit crezand ca iti poti fi propriul erou, numai ca nu azi? Numai tu stii raspunsul. Dar doare. Doare sa stii ca ti-a expirat biletul si ca nu mai ai bani de altul. Doare sa stii de potentialul tau, pe care l-ai aruncat la gunoi din momentul in care te-ai complacut. Doare sa stii ca ai putut, dar nu ai vrut. Doare. 


Si de aceea, privirea sticloasa nu este una de impacare, ci una de tortura. Pentru ca mintea este, inainte de toate, cel mai sadic tortionar.

Batranetea nu se termina cu pace, dar se termina cu o revelatie. Aceea ca puteam face mai mult, dar am facut mai putin. 

Dar exista un mod prin care poti evita asta. Tot ce trebuie sa faci e sa iesi din faza negarii (cea in care se afla oamenii pentru o mare parte din viata lor) si sa te trezesti acum, cat mai poti ridica un deget.