Iasi - Movileni (40 km)

Prima poză. Se promite a fi o călătorie pe cinste.

               

                                             Pe aici începea să se termine pista.

                                             Prima idee a fost că poate s-a strecurat vreun iepure pe-acolo.    

                                            Auzisem o pasăre. Am încercat să o pozez, nu am avut succes.

   Prima aventură. Trecusem pe sub bariera care îmi sugera că e teren privat,
doar pentru a avea parte de acest peisaj. Știam că fructele dulci sunt pe crengile de sus.

   De aici am înaintat la vale vreun kilometru. Credeam că nu o să reziste bicicleta, dar aparent e un tanc sovietic pe două roți. Aproape ajunsesem în gospodăria omului. Mă latrau dulăii, iar moșul de acolo credea că am venit la furat. Încet-încet, am șters-o și de acolo, deși dealul acela accidentat era greu de urcat chiar și fără bicicletă.

 Cum am ajuns din nou la răscrucea de drumuri, acest drum îmi amintea de Franța interbelică. Poate că ar trebui sa cerem drepturi de autor de francezi.

 Sincer, nu știu ce e această structură, dar am ales să o pozez. De ce nu?

 Desigur că nu m-am oprit acolo. Am făcut dreapta și, deși m-am împotmolit în argilă, măcar am prins peisajul acesta.

                                          Vandalii s-au simțit artiști.

 Deja eram în Breazu aici. După ce am găsit cea mai abruptă vale, după ce am dat de o javră ce știam sigur că o să îmi pună bețe in roate la întoarcere (și chiar a făcut-o, iar eu am urcat același deal ajutat acum și de adrenalină, dar nu m-a urmărit prea mult), am decis să fac aceasta poză. Aici se dau copiii cu sania iarna. Eu sigur nu aveam curaj s-o fac cu bicicleta.

 Acel turn alb și îndepărtat este la mijlocul dealului de care vă vorbeam. Am vrut să văd dacă am mai înaintat un pic de atunci.

   Drumul acesta șerpuitor oferă o anumită autenticitate peisajului. Dacă aș fi avut o cameră mai bună, poate l-aș fi scos mai bine în evidență.

 Deja eram în Movileni aici. O viespe nu îmi dădea pace și am făcut poza foarte repede. Contrastul dintre umbra care mă acoperea și luminozitatea ridicată din îndepărtare este cu adevărat interesant.

 Acest drum mărginea o pădure mică, ca și cum ar constitui o graniță naturală dintre om și mediu.

  Oboseala fizică era un mod de a-mi aminti că traseul a meritat într-adevăr. După 3 ore cu pauze destul de lungi, am ajuns acasă cu o satisfacție uriașă (probabil și din cauza endorfinelor eliberate după efort îndelungat).
  Dar surpriza cea mare a fost în momentul în care am privit pozele. Parcă erau ale altui om. Parcă făceau parte dintr-un jurnal de bord al unui mare explorator, nu din telefonul unui copil de 16 ani. Acelea au fost chiar picătura care mi-a dovedit că am făcut ceva util în ziua aceea. Sentimentul straniu îmi sugera, totuși, că nu pot reda realitatea pe care am perceput-o în acel moment în niște simple imagini, din păcate. Eh, pentru moment, aceste poze vor fi suficiente pentru a vă oferi măcar o idee în legătură cu ce se poate realiza cu un strop de voință și un cadru de aluminiu susținut de 2 roți.   Până când se inventează transferul de gânduri, va trebui să vă mulțumiți cu atât.